Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Suflet de femeie.’ Category

De ce mă judeci? , de ce mă faci să mă simt în fața ta un nimeni? Oare eu nu mai contez pentru tinee? Și da, am greșit și totuși merit să fiu iertată. Oamenii mai și greșesc pentrucă nu există perfecțiune. Sunt doar un suflet rătăcit și chinuit care bîntuie în căutarea fercirii. DAR TU CE FACI, mă respingi? Îmi închizi ușa și nici nu vrei să îmi auzi vocea. Faptele tale dovedesc că te-ai schimbat atît de mult, încît îmi rupi toate speranțele. Și știi foarte bine ca mă rănești dar parca o faci intenționat. Lacrimile vor curge mereu pentrucă așa mi-a fost dat sa plîng pînă maă usuc. Mă pierzi văzînd cu ochii și nu mă voi întoarce pentrucă va fi deja tîrziu. Trebuie să știi să prețuiești  o femie, să nu o lași să-ți scape din mînă. Vor rămîine măcar amintirile petrecute lîngă tineee. 

Anunțuri

Read Full Post »

tumblr_m55eu5ibrw1qzf26go1_500Sunt singura. Singuratatea imi rapeste bucuria de- a mai trai, de- a ma bucura de placerile vietii. Si nimeni nu isi da seama cit poate suferi un om in tacere. Puterea acea de ascunde durerea, e imensa. Parca nici nu imi ajunge cuvinte sa descriu ceea ce ma dezgusta, acea INDIFERENTA, care totusi domina in vietile noastre. Si de cite ori o intilnim totusi incercam sa o ocolim. E mare durere atunci cind cineva este total indiferent de tine. Te sfisie de tristete si parca dispare acea pofta de viata. Dar cel mai dureros lucru cind o persoana draga ii este indiferenta de tinee. Aceasta deja intrece toate limitele, granitele. DE CE OARE? Pur si simplu sunt dezamagita pe zi ce trece de tot ce m-i se intimpla in ulitma perioada. Nu stiu ce sa mai fac, macar sa uit dar ranile sunt prea mari ca sa fie ascunse. Realiatea e atit de grea, de asi putea trai un vis ca sa evedez din  lumea care traiesc. Atitea lacune si lacrimi , uneori credca nu mai pot sa mai rezist, deja m-i sau taiat aripile.` As fi dispusa sa-mi iau gindurile si sa plec unde mar duce vintul, unde ma vor purta valurile marii.„

Singuratatea il face pe om sa se autodistruga. Pe zi ce trece isi pierde rostul , poate intr-o buna zi apare pe neasteptate cineva si ii alina ranile, ii vindeca sufletul, il alimenteaza cu energie ca sa supravietuiasca. Astfel mori, te usuci, te pierzi…

 

Read Full Post »

Cît de mult mii dor de mîngîierile tale, de sărutarile acelea dulci ce îmi lăsai buzele dependente de tine. Acea aromă bărbătească care era împregnată în mine. Acei ochi care îmi privesc orice mișcare, orice gest.

Tu mă faci să ating infinutul, tu mă faci să prind aripi, tu ești soarele pe timp de ploaie.

Alături de tine mă simt specială, deosebită, îmi inspiri atîta gingășie și sensibilitate încît sunt norocoasă că te am.

Trăim ziua de astăzi și nu ne gîndim la ziua de mîine. Oare de ce? Atîtea momente, atîtea lacrimi plînse, atîta suferință suportată de sufletele noastre. Și stai cîteodată și meditezi și îți pui întrebarea, oare mai am răbdare?

În interiorul tău poate totul se prăbușește, iar la exterior nu te mai recunoști. Oare suferință e atît de capabilă să îți schimbe înfățișarea? Da este, are o putere de neimaginat, încît ești un străin prin lumea hoinară.

Amintiri scrise pe filă albă, amintiri care cu timpul intră în mintea oamenilor ca niște trăiri interioare, ca niște emoții simțite odată, amintiri ce stau atîtrnate în subconștientul nostru și de fiecare dată cînd le rostesc m-i se umple inima de bucurie iar trupul radiază de fericire.

Read Full Post »

Nu pot să mă destăinui. Am conștiința tulbure, sunt un rîu ce nu-și mai știe adîncimea. Regret dar astăzi regret mai mult. Îmi vine să-mi mușc mîinile, buzele pînă la învenițire. Și totuși, răbdarea nu este punctul meu forté. Mă simt altfel, diferit de ceea ce am mai simțit vreodată. 

Ochii tăi cer să fie priviți de o singură persoană. Mîinile tale cer să fie mîngîiate de mîinile mele. Îți admir părul care e de o frumusețe rară, ceva de nemaivăzut. 

Mă înalț spre ceva măreț, ajung să ating perfecțiunea cu ochii legați.

Și totuși nu îmi vine să cred că am ajuns atît de departe și atît de aproape de tine. Și cîteodată am impresia că numai văd lumină, parcă trăiesc în întuneric sau sunt prinsă între umbră și infinit.

Numai simt gustul buzelor tale și acea căldură ce se contopește cu căldura mea.

Cînd merg numai pașii îmi știu durerea și chinul pe care îl simte sufletul atunci cînd plînge.

E trist cînd știi că numai este cale de întoarcere sau o mică schimbare.

Cînd stai și aștepți dar numai vine.

Cînd timpul trece și odată cu el te treci și tu dar trec și anii.

Read Full Post »

Cînd pleci totuși gândurile tale stau pe undeva împrăștiate. Pașii las urme în colb. Chiar și pămîntul simte că pleci îți iai zborul din cuib și pleci departe într-un drum plin de ceață. Ți-a venit vremea să zbori odată cu tine zboară și speranțele. Suntem singuri în fața singurătății. Uscați și rătăciți prin firile vieții. Zăpăciți, necăjiți de grijile vieții de fiecare lacrimă cursă pe obrazul ars de soare. Stai singur la masă, scrii romane de dragoste, îți sorbi cafeaua de dimineață, fumezi o țigară. Ți-ar fi dor să asculți o muzică de pian dar pianul e prăfuit, clapele sau înegrit și-au schimbat culoarea. Și oricăt ai vrea, nu ți-ar sta în puteri să uiți  tot cea a fost, tot ce a rămas. Vei vrea să mă săruți pe gît dar eu te voi respinge. Îmi voi lua haina și voi pleca, trîndinduți ușa. Sufletul tău ascunde o mare durere ce nu are vindecare. Nu are sens să mai regreți. Acum ochii tăi se scaldă în lacrimi, vocea ta și-a pirdut sunetul, cuvintele sunt seci și pustii. Te simți ca și cum ți-ai pierde răsuflarea și mori încet, te stingi ca focul în miez de noapte cînd e lună plină și parcă e a ploaie. Pui mîna încet la inimă și îi simți bătăile ca și cum te-ai născut și abia faci cunoștință cu viața. Suntem pe un tărîm de mistere că o viață întregă nu ți-ar ajunge să-l descoperi.

Ziua de ieri a rămas în trecut, ziua de astazi este un dar, ziua de mîine e un mister.

Read Full Post »

Dureri adînci.

Bătea un vînt rece ce tocmai te ajungea pînă în măduva oaselor. Era noapte cu lună și stele. Ea mergea singură pe stradă. Pe stradă se auzeau foșnetul frunzelor ruginite. Îmbrăcată într-o rochie roșie, cu jaketă de piele și pantofi negri cu toc. O durea groaznic picioarele ce tocmai îi venea să se descalțe și să meargă desculță pe asflatul rece. Șuvițele de păr îi veneau în față, îi astupau acei ochi de un albastru apins ca un cer senin de primăvară, își mușca încet buzele, își rodea lacul de pe unghii. Era singură, își ascundea tristețea într-un colț de suflet. Era totuși puternică de fire dar lacrimile o dădeau de gol, o făcea mai slabă, îi lua puterile lăsînd-o ca un copil inocent și naiv. S-a așezat pe un scaun din parc și privea în jur, dar era noapte și totuși ea căuta un fir de lumină. Nu avea cu cine să schimbe o vorbă, nu avea cine să o sărute, să o înțeleagă, să o iubească. Nu avea cine să-i dăruiască, să-i stropească, să împrăștie dragoste. Era și ea o ființă ce căuta afecțiune, tandrețe, gingășie. Era străină într-o lume străină și pustie. Tristețea era ca o boală incurabilă pentru ea, nu avea leac. Inima îi tresălta atunci cînd veadea un bărbat, era precum o pasăre ce statea în colivie. O femeeie ce nu avea noroc în viață, o floare frumoasă ce pe zi ce trece se ofilea dacă nu era stropită. Un suflet amărît și cu o durere inconfundabilă. O melodie suna de departe, și ea încerca să prindă cîte un cuvînt ca să-l țină minte. Treceau oameni pe lîngă ea și se uitau starniu la ea, dar nu le atrăgea atenție, încerca să evită fiecare mișcare venită din partea lor. Priviri ce te omor încet și în chinuri grele.

 

Read Full Post »

Tăcere…

Îmi ștergeam ochii vineți ce erau plini de lacrimi, îmi mușcam buzele pînă la sînge deja era o obișnuință, îmi rodeam unghiile, fața îmi era palidă, mîinile reci. Trupul îmi era pustiu, gol, dezvelit. M-i se schimba și culoarea ochilor de atîta plînset. Eram un trup ce nu și mai auzea răsuflarea, bătăile inimii, prin vene curgea sînge străin. Eram îmbrăcată într-o bluză albă transparentă ce mi se vedea corpul.

Mau distrus, mau rupt în bucăți, mi-au sfîșiat dorințele, aspirațiile, visurile. La ce să mă mai gîndesc cînd totul e pierdut, s-a dărmat, am rămas singură cu speranțele ce mă mănîncă pe dinăuntru, smulge carne din mine. Mor încet în chinuri inconfundabile.

Și ce folos că mîine vine altă zi, eu rămîn aceeași, neschimbată și cu un dor nebun. Trăind viața, ajungi la un moment dată la ideea că nu o înțelegi, îți fărîmi mințile și apare întrebarea ”de ce, eu?” Sunt ca acel suflet rătăcit care nu își poate găsi liniștea. Sunt în căutare de afecțiune, tandrețe, iubire. Și simt că numai am putere să merg mai departe. Numai am cuvinte, nici fraze totul e subru și culorile sau stins, sau scurs prin crăpături ca apa cum se prelinge. Și nici păsările numai cîntă și nici vîntul numai bate și nici primăvara numai vine.

Read Full Post »

Older Posts »